Persoane interesate

luni, 6 septembrie 2010

Biografie Maresalul Ion Antonescu

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Pitești, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și politician român, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și „Conducătorul Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile românești cedate în 1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.[1][2]
După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la București. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu intr-un proces ilegal si plin de mincini este declarat vinovat de crime de război și condamnat la moarte . A fost asasinat  la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.


Date biografice

Născut într-o familie de militari, Antonescu a absolvit școlile militare de la Craiova și Iași, apoi a urmat și absolvit Școala de cavalerie în 1904.
Tatăl său, ofițer de carieră, a divorțat de mama sa, Lița Baranga și s-a recăsătorit cu Frida (născută Cuperman sau Frieda Kuppermann), evreică (după moartea tatălui generalului Antonescu, care devenise „Șeful Statului", ea și-a reluat, demonstrativ și ca frondă, numele de Cuperman, rezistând protestelor și insistențelor sus-pusului fiu).[3]
La 29 august 1927 (sau cândva în cursul anului 1928[4]), la vârsta de 45 de ani Antonescu s-a însurat cu Maria („Rica”)A , fiica Anghelinei și a căpitanului Teodor Niculescu din Calafat, văduva (din 1919) lui Gheorghe Cimbru, ofițer de poliție, cu care avusese un fiu, Gheorghe, handicapat post poliomielită (care s-a sinucis în 1946, când a aflat că tatăl său vitreg a fost executat).[5][6] După moartea lui Cimbru, Maria a plecat la Paris unde s-a remăritat în iulie 1919 cu bijutierul francez- evreu Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller[7]. Când se întâlnise cu Antonescu, ea era încă nedivorțată legal de cel de-al doilea soț. După șapte ani de căsătorie a divorțat de Fueller dar, datorită unor vicii de formă, divorțul acesta a fost contestat în cadrul unui îndelungat și jenant proces de bigamie inspirat, probabil, de persoane din anturajul regal (Moruzov?). Prima sa soție (1924-1926), Rachel Mendel, a fost și ea, o evreică originară din Franța, cu care s-a căsătorit când era atașat militar la Londra și cu care a avut un copil.

Cariera militară

Sublocotenent la Regimentul 1 Roșiori, s-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, în fruntea unui mic detașament care apăra intrarea în Galați, fără a trage un foc de armă a convins țăranii răsculați să nu intre în oraș. Pentru aceasta a fost felicitat de inspectorul general al cavaleriei, prințul moștenitor Ferdinand. A fost avansat locotenent în 1908.
În 1911 a fost admis în Școala Superioară de Război de la Saint-Cyr, Franța,[8] , pe care a absolvit-o în 1913 primind gradul de căpitan. În timpul celui de-al doilea război balcanic a indeplinit funcția de șef al biroului de operații al Diviziei 1 Cavalerie. Între 1 noiembrie 1914 și 1 aprilie 1915 a servit la Școala de Ofițeri de Cavalerie.
A participat la primul război mondial (1916-1918), în funcție de șef al statului major al generalului (din 1930 mareșal) Constantin Prezan. În această funcție, Antonescu a conceput planurile de apărare a Moldovei față de invazia trupelor germane conduse de feldmareșalul Mackensen în a doua jumătate a anului 1917 (din 1916 majoritatea României se afla sub ocupație germană). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunând: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei și înfrângerea Armatei Roșii Ungare, locotenent-colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). În război, Antonescu și-a câștigat reputația de comandant militar priceput și pragmatic, executant meticulos și dur - duritatea sa i-a adus porecla „Câinele roșu” [3].
Între 1922 și 1926, Antonescu a fost atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. După reîntoarcerea în România a fost comandantul Școlii Superioare de Război (1927-1930), șeful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 și după trei zile a fost numit ministru al Apărării în guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938). În urma unei afirmații vexatorie la adresa lui Carol al II-lea - „și-a clamat notoriu moralitatea prin refuzul de a se așeza la masă cu regele acompaniat de Elena Lupescu, pe motiv că nu stă la masă alături de-o c... (metresă), deși el însuși își alesese o femeie încă măritată, pe Maria Fueller înainte ca aceasta să fi fost divorțată”[9] - a fost demis și trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial apoi, în 1940, i s-a impus domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița.
- 5 septembrie 1940 – 23 august 1944: președintele Consiliului de Miniștri, numit prin decret regal și demis prin decret regal.
- 16 septembrie 1940: general de corp de armată.
- 5 februarie 1941:  gradul de general de armată.
- 22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate general Antonescu.
- 6 august 1941: decorat de germani cu Crucea de Fier în rang de cavaler.
- 21 august 1941: decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a si I-a[10].
- 22 august 1941:promovat la gradul de mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege)
 Guvern de uniune națională
Viața politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism și o democrație fragilă și coruptă de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei și ocuparea Olandei, Danemarcii, Belgiei și mai ales, a Franței, principalul sprijin al României față de expansionismul Axei[14] și simțindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască simpatia și sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria și Bulgaria, ale căror pretenții teritoriale erau susținute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-ministrul Ion Gigurtu[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” și un al doilea decret, emis în aceeași zi, care interzicea „căsătoriile între români și evreii de sânge sub sancțiunea de închisoare corecțională de la 2 la 5 ani”[15]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg[16][17]. Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit - sub influența agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România[18]. Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională
În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu